| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poeziede Silviu GongoneaNimic la superlativ
în definitiv este vorba de preistoria unor întâmplări simple ele electrizează nervii carnea ne construiesc ca pe un obiect straniu cu feţele netede nocturne trec şi acum prin acele locuri îmi este de ajuns un detaliu pe care îl iau cu mine îl ascund să nu pot ajunge la el mă aşez pe scaunul de nuiele împletite îmi îndes degetele în bolul cu dulceaţă şi aştept când a venit să ne ia comanda plutea uşor deasupra podelei gurile celor din jur i-au muşcat instantaneu coapsele lăsau dâre ce semănau cu nişte pânze de păianjen coborâte uneori printre noi toamna berea din sticle era străbătută de poftele noastre încât am crezut că ne-a privit în ochi de la semiînălţime ea a simţit atunci în faţa ei o limbă umedă uriaşă şi a făcut un pas în spate înfiorată o după-amiază de vară şi un măr putrezit am avut un arc în loc de inimă care ticăia în mine trăieşte un monstru vrea să stea pe scăunel cere jucării abia după ce se va fi cangrenat carnea va putea fi îndepărtată am nişte răni estetice în loc de ochi toată poezia secolului meu e moralizatoare afară e plin de praf şi de agonie îmi strigă prietenul teolog am avut un arc în loc de inimă a ruginit. zilele se împuţinează tot mai mult alarma cazonă în somnul cel dulce şi-a făcut cuib prin apropiere şi toxina asta nu-mi dă pace de mult nu am mai fost aproape de moarte mă trezesc în nopţile lungi caut lumina firavă frunzele au înfundat burlanele numerele de gheaţă îşi lasă amprenta luminescentă orgolioasă nu am ştiut cum să încep anul mă apropii de patruzeci mă tem de ideea unui medalion gol aş vrea să rostesc măcar un vers pentru care mintea să nu fie pregătită am bătut la pas aleile ramuri uscate arbuşti culcaţi fără zăpadă am încercat să scot am vrut să adaug cât am trecut pe lângă difuzorul iernii ziua mi s-a părut înspăimântător de înceată nu pot să fac nicio plecăciune mortul zilei sunt eu tu dragostea mea tu mâinile mele boala a devenit un remediu şi toxina asta nenorocită asprimea obrazului s-a prăbuşit sub albul zăpezii privim cu ochii măriţi spectacolul nocturn din care contururile lipsesc marele ministru ce seamănă mai mult cu o umbră a uitat să taie bilete catedralele visului se culcă la pământ tu ochii mei tu inima mea când eram mic mi se spunea adesea să încetez probabil repetiţia infantilă nu am mai gustat pe furiş nu mai ştiu tonul simplelor simfonii o capsă a hainei un vreasc sub bocanci uneori îmi amintesc fuioarele de praf care mă făceau să cred despre copilărie că se petrece într-un ţinut aparte am uitat minunea firelor de telegraf a cuiburilor de berze din care îmi imaginam că păsările acelea ne protejează casele cu aripile lor imense ochii unui copil tembel încă aud tresăririle reci proaste străine este dezavantajul cărnii în lumina clară mâinile butucănoase şi grele aş fi putut avea totul simt vietatea tot mai aproape de inimă se furişează cu mine în alt secol mi-o amintesc adesea pe simona pe holurile teatrului grăbită să nu piardă trenul de opt seara spre bucureşti ne-a citit câteva poeme am închis ochii să pot asculta să fiu acolo nu în rotiţele minţii ei am luat împreună un taxi am spus tot felul de nimicuri repetam în gând să nu întrebi ceva despre poezie am stat pe o băncuţă în gară m-am temut să nu piardă trenul când vagonul s-a mişcat cu noi am coborât repede am privit geamul şi mi s-a pus un nod în gât mă întorceam acasă puţin obosit mantaua mea prăfuită o ţineam strâns pe umeri pot să descriu fiecare piatră din pavaj spaţiul rămas între ele mergeam agale aveam senzaţia că plec într-o mare aventură aveam senzaţia că închei una o familie de lungani numai piele şi os nişte prăjini care trec de plafonul autobuzului prin încălţămintea de pânză tălpoaiele împing se lipesc soldăţeşte atinse de negreala tutunului nefiresc de lungi translucide falangele caută prin buzunare un cântec silenţios un popor de slăbănogi până unde se întinde privirea în aerul rarefiat. |